Motto: Să nu uiţi, Darie!
(Zaharia Stancu - Desculţ)
Preambul: Dacă ai început curăţenia, caută de curăţă
toate ungherele, toate cotloanele cu sârg şi nu renunţa, pentru că mari
surprize te-aşteaptă.
2. Recursul
memoriei – apel la morală
Ai uitat de mult cine
eşti. Dar ţi-aminteşti de cel ce erai odată. De sufletul tău, ai uitat.
CristiC
Tot ce
a fost amintire, a dispărut. În uitare.
Pentru
că sufletul tău a rămas ancorat, undeva … în trecut.
Alături
de memoria ta…
Acum eu
sunt cel care vorbeşte cu tine.
CE AI FĂCUT CU SUFLETUL
TĂU, OMULE? Ce amintiri atât de grele te apasă de nici nu vrei să ştii de ele?
Cum crezi că poţi trăi
fără suflet, copil fără minte.
Mai ştii că obişnuiam să
fim împreună?
Mai ştii cât de des
obişnuiam să curăţăm, sa plivim, să udăm, să ne îngrijim de minunata grădină
plină cu sentimente frumoase, gânduri curate şi trăiri înălţătoare ale
sufletului tău? Îţi mai aminteşti cât de bine ne era, acolo?
Ce ai făcut cu tine? Unde
te-ai ascuns? Crezi că dacă fugi de greşelile tale, de amintirea greşelilor
tale, de amintirile tale, de trecutul tău, dacă uiţi … chiar dispar? Ca şi cum
nici n-ar fi existat? Aşa crezi?
Te înşeli. Ele sunt toate
cu tine, în tine. Sub formă de reproşuri. Sunt vini şi acuze pe care ţi le
aduci şi pe care le preferi, amintirilor. Pentru că te face să te simţi
puternic, suficient de puternic să te învinovăţeşti, să recunoşti că ai greşit,
dar nu-ţi aminteşti cu ce ai greşit. Pentru că ai păstrat doar vina. O vină
generală, nedefinită, confuză pe care să o împărtăşeşti şi de care să crezi că
poţi fi absolvit generic. Ca să nu fii nevoit să începi a drege ce-ai stricat.
Asta ar însemna să accepţi greşeala mai întâi de a purcede la îndreptarea ei.
Pentru că înainte de
orice este nevoie să lucrezi la a te
îndrepta pe tine. Cu toate ale tale. Şi cine să te îndrume şi să te povăţuiască
de bine, dacă tu ţi-ai izgonit sufletul, l-ai exilat sub pretextul că-l
protejezi, sperând că va rămâne curat, pur şi imaculat, dacă va fi cât mai
departe de tine, de ceea ce eşti, de ceea ce faci şi gândeşti.
Cred că ai uitat de mult
cum arăţi. Întreg. Complet.
Unde ţi-ai ascuns
sufletul?
Aşa aţi fost lăsaţi,
împreună. Să vă grijiţi unul de celălalt, să aduceţi bucurie, să vă găsiţi
împlinirea, să cunoaşteţi şi să împărtăşiţi fericirea dimpreună cu toate
fiinţele.
Te-ai refugiat într-o
mână de gânduri frumoase, dar de jur-împrejurul lor ai lăsat buruiana să se
răspândească.
Cu ce te-ai ales, dacă
fiinţele dragi ţie, s-au mulţumit să te iubească şi te-au lăsat să le ignori,
să le ignori frumuseţea, nevoile, darurile, gândurile, sentimentele,
speranţele, aşteptările, iubirea, speranţele, visele, sufletele … şi să le
nesocoteşti pe toate … şi din iubire, te-au … iertat. Pentru că nu te-ai
îngrijit cum trebuia de sufletele lor, de sentimentele lor frumoase, de
gândurile lor curate şi trăirile lor înălţătoare, de aspiraţiile lor şi cum ai
fi putut s-o faci cum se cuvine … fără mine? Dar te-au iertat, de mult te-au
iertat, iar tu … ai uitat … până şi de
mine ai uitat. Ai uitat cine eşti. Pentru
că ai uitat să te priveşti în oglinda sufletului tău. Doar astfel te vezi cum
eşti, cine eşti. Să nu întorci capul, nu mai trebuie să fugi, suntem aici,
împreună şi de-acum începem să ne grijim din nou de minunata grădină a
sufletului …
