Pasul interogativ

Preambul:

Îţi doresc să reuşeşti:

· să-ţi aduci în inimă iubirea necondiţionată, bucuria, recunoştinţa şi compasiunea;

· în minte, echilibrul înţelepciunii;

· în comportament, buna cuviinţă;

· în viaţă, cumpătarea, armonia şi fericirea.

Explicaţie:

A aduce mintea în inimă, aceasta este dovada inteligenţei emoţionale!

Motto:

Să nu ignori niciodată puterea memoriei afective!

Exemplificare:

Problema mea, copil fiind, este că nu am fost capabil  și nu am reușit să mă feresc, să mă apăr sau să mă protejez în mod real și eficient de ceea ce-mi dăuna, de ceea ce-mi făcea rău.

Introducere:

Uneori ne temem de fericire.

Sau poate ne este teamă să iubim.

Omul se îndrăgostește de sine, de propria imagine idealizată, proiecție subiectivă a unui ego suferind de deziluzii și decepții. Preferă să trăiască cele mai multe momente în singurătatea iluzoriei  fericiri construită  de o minte izolată, ignorantă, amăgitoare, rece și egoistă. Un jalnic și patetic ironic persiflant, ce suferința cheamă, crezând că e iubire. Sperând că e mai bun acum, ruină-nobilată de cicatrici adânci.

 

            Presiunea.

Greutatea așteptărilor celorlalți poate să ne întărească sau poate să ne doboare.

Suntem dispuși mai degrabă să așteptăm de la oricine altcineva să facă, să realizeze, să ajungă, să înțeleagă, să poată, să manifeste doar calități și de preferință la superlativ. Fără să ne pese de presiunea pe care o generăm prin așteptările noastre, prin pretențiile noastre. Și dacă acestea ar fi realiste, dacă ar lua în considerare condițiile concrete, contextul, zestrea genetică, limitele, programul de viață. Adică  raportul dintre dorință, voință și  posibilitățile obiective. Dar cine are timp să se gândească la așa ceva? Pe cine interesează? Cine are timp pentru asta?

Precum muntele se cucerește pas cu pas, până în vârf, tot astfel dezvoltarea armonioasă a ființei umane trebuie structurată pe etape, personalizate, către un țel final, piscul evoluției, prevăzând obiective intermediare, cu depășirea unor praguri, prin autocunoaștere, perseverență, constanță, fermitate.

Suntem obișnuiți să așteptăm răspunsuri, amăgindu-ne că le căutăm. Așteptăm răspunsuri chiar și la întrebări pe care nu le-am pus. Dar când vreodată, ne-a învățat cineva să întrebăm? Cum să întrebăm, ce anume să întrebăm sau mai precis, cum să formulăm întrebările.

De câte ori ați auzit despre “întrebări fără răspuns”?

Cum așa?

Credeam că aștept răspunsurile în căutarea cărora mă  aflam. Până când am descoperit că întrebările mele nu erau corecte! Pentru că întrebam pentru a nu afla răspunsul. Pentru a fugi cât mai departe de el. Pentru că întrebarea reprezintă conștientizare. Adică mai întâi știm, după care conștientizăm întrebând. Deci, ÎNTREBĂRILE SUNT RĂSPUNSURI.

De aceea aflăm întrebând. Pentru că a întreba înseamnă a conștientiza.

Ați avut vreodată senzația că oamenii nu așteaptă răspunsuri la întrebările pe care le pun? Da, chiar așa este. Ei doresc doar să arate cât de atenți, cât de conștienți sunt, întrebând.

Pentru noul-născut totul este inedit.

Află despre limbaj, despre exprimarea verbală, învață să vorbească. Pentru a exprima și altfel. Și începe să spună. Ceea ce știe. Dar adultul nu înțelege și îl corectează.

Copilul mic vede, percepe și înțelege realitatea într-un mod diferit de al adultului. Adultul îi arată că nu înțelege decât într-un anumit mod informația și atunci copilul mic își restructurează imaginea. Și începe procesul de transformare al percepțiilor, clarauzul se transformă în auz, clarvederea în vedere ... se dezvoltă din ce în ce mai mult în plan fizic, crește, încercând în continuare să comunice adultului ceea ce știe, ceea ce mai percepe din planurile subtile, dar tot mai rar și mai ales sub formă de întrebări prin care să-și ”trezească” părinții, folosind mai ales enervantul și obsesivul „DE CE”? Dar adultul nu are timp să se întrebe ce ascund întrebările copilului. Nu știe, nu are timp să înțeleagă că este modul lui de a-i transmite ceea ce cunoaște. Adultul pur și simplu ignoră spunându-și că n-are timp de copilării. Și ce încearcă mai ales să le spună un copil părinților? – Tată, de ce nu ai niciodată suficient timp pentru mine?

-      Mamă, de ce nu încetezi să te mai temi, să te mai îngrijorezi pentru mine?

-      De ce nu vedeți și nu auziți că sunt înconjurat de prieteni, pregătiți să mă ajute și să ne ajute, care ne pot proteja, îndruma, întări, sfătui, corecta, numai să-i lăsăm?

Dar în loc să spună toate astea, doar întreabă: - DE CE?

DE CE răsare soarele?

DE CE este apa udă?

DE CE sunt stele pe cer?

DE CE zboară păsările?

DE CE avem două  mâini?

DE CE au copacii frunze?

DE CE … ?

Iar adulții chiar cred că unele răspunsuri le cunosc…