Caut să-mi amintesc despre când şi cum
anume a apărut în mintea mea ideea de contemplativitate. Când, unde şi cum a
apărut pentru prima oară ideea că românii sunt o naţiune de contemplativi. Când
şi cum au fost şterse cu buretele calităţi precum creativitatea, onestitatea,
cinstea, onoarea, demnitatea, curajul, sinceritatea, simplitatea, iubirea,
compasiunea, inteligenţa, răbdarea, priceperea, înţelepciunea, curăţenia
sufletească şi înlocuite cu contemplativitatea, egoismul, inacţiunea,
laşitatea, gregarismul, teama, decăderea, delăsarea, resemnarea, nefericirea.
Când şi cum au ajuns să ne pară normale
toate acestea, să asistăm impasibili la tot ce se petrece cu semenii noştri şi
cu noi înşine, fără să ne pese de noi, de soarta noastră sau de cea a copiilor
noştri?!
Este normal poate să încerci a te implica
în mod egoist, pentru un avantaj oarecare, dar de aici şi până la nepăsare pare
să fie un drum destul de lung.
Au fost reduse la tăcere chiar toate
sensibilităţile, în noi nu mai vibrează nici-o coardă, nu a mai rămas măcar o
umbră de sentiment, de emoţie umană? În noi nu-şi mai găseşte rezonanţă nici-o
calitate umană, conştiinţa a fost în totalitate şi definitiv anihilată,
spiritul acoperit într-atât de nici o scânteie nu mai pătrunde spre suprafaţă,
am ignorat într-atât mesajele sufletului încât am ajuns surzi şi orbi? Când
ne-a devenit mai dragă pasivitatea, forma aceasta de moarte prematură,
implicării, acţiunii sub stindardul evoluţiei, în interesul binelui comun?
Când oare am deprins a căuta doar
avantaje, a aştepta mai degrabă de la alţii decât a ne convinge pe noi să
intervenim constructiv în propria viaţă, a ne bucura de răul altora şi a ne
întrista de binele şi bunăstarea lor mai degrabă decât a lua model şi exemplu
de la cei mai buni, mai frumoşi, mai înţelepţi, mai dedicaţi, mărinimoşi, mai
conştiincioşi şi mai inspiraţi ca noi, cu aspiraţie şi dorinţă de mai bine?
Cum altfel am putea fi fericiţi?
Pe cine păcălim amăgindu-ne?
Alergăm după iluzii încercând să atingem
Divinul, dar ne-am pierdut omenia. Vorbim, folosim cuvinte mari, dar … goale,
fără a le simţi, pentru că aşa am ajuns noi înşine a fi, goi, dezorientaţi,
smintiţi, minţiţi şi mincinoşi, trădaţi, abulice ambalaje de carne fără viaţă,
fără trecut şi fără viitor.
Aceştia suntem noi? Oamenii?
Când şi cum am acceptat abrutizarea,
depersonalizarea, astfel că am ajuns egoişti şi invidioşi, transformându-ne în
lupi pentru oameni, izolaţi şi limitaţi în acceptarea de a deveni spectatorii
propriei vieţi.(?)
Când şi cum se reflectă chipul lui
Dumnezeu în chipul şi fiinţa noastră?
Poate că ne este teamă să ne întrebăm,
preferând să întrebăm pe alţii, în speranţa nu că vom afla răspunsuri mai bune
ci, că vom scăpa astfel de responsabilitatea propriilor decizii, fapte,
gânduri, emoţii şi trăiri. Refuzând să înţelegem că suntem cei care refuză
să-şi pună întrebări, amăgindu-ne că de fapt căutăm doar răspunsuri. Răspunsuri
care toate se află deja în noi, în fiecare aşteptând doar întrebările corecte
pentru a ieşi la lumină, în lumina propriei conştiinţe.
Şi când avem să acceptăm că singuri noi
putem pune întrebările corecte, atunci doar, vom descoperi şi răspunsul, cel
care a fost tot timpul în noi, cu noi, cel care facilitează înţelegerea
deplină, corectă, cel care ne ajută să ne redescoperim, să ne transformăm,
devenind asemenea modelului din înalt.
Așadar, ce alegem, aşteptăm să fim
treziţi, dormind în continuare şi mulţumindu-ne să visăm că trăim, sau acceptăm
să ne luăm soarta în propriile mâini, dezvoltând în noi toate calităţile şi
virtuţile de care avem nevoie?
Întrebați-vă!
