Realitatea, realitatea obiectivă, există.
Pur şi simplu, indiferent de părerile,
sentimentele, gândurile, nevoile şi percepţiile
mele, există o realitate obiectivă, care pare să nu ţină cont de toate acestea,
adică de mine. Este ceea ce am învăţat să cred şi chiar am crezut.
Mai nou, aflu despre teorii care
promovează concepte potrivit cărora, acestea contează: toate gândurile, emoţiile, dorinţele şi
opiniile mele au rol în definirea şi transformarea realităţii. Mă întreb dacă
pot influenţa realitatea. Cum?
Dacă vreau să aflu despre vreme, întreb un
meteorolog. Dar dacă ai trăit suficient în aer liber, priveşti cerul, observi
vântul şi alte nu ştiu eu care semne de pe pământ, din aer sau apă, vei şti cum
are să fie vremea. Fără baloane meteo, sateliţi, computere, barometre,
termometre, higrometre sau alte metre. Este mai ieftin, mai rapid şi nu de
puţine ori chiar mai eficient.
Dar dacă ai realizat o prognoză corectă
pentru ziua următoare, este datorită experienţei, sau pentru că ai reuşit cumva să o
influenţezi? Vremea ca şi parte a realităţii obiective.
Ştiu că pot interveni efectiv, concret şi
în mod direct asupra „decorului”, acţionând, indiferent cum. Dar până la ce
nivel se produce o schimbare?
Are vreo importanţă că am învăţat/deprins
noţiuni referitoare la măsurarea distanţei, asupra distanţei efective dintre
două puncte? Spre exemplu, dacă măsor și știu că între primii doi copaci din
grădină sunt 10 metri, dacă nu aș ști să măsor distanța în metri, ce aș face?
Aș mai avea noțiunea de distanță? Aș măsura pașii pe care trebuie să-i fac de
la un copac la altul? Cum aș păși între cei doi copaci? Alergând, cu fața direct
spre celălalt, sau cu spatele, cu pași mici sau mari, în linie dreaptă sau
altcumva, aș face opriri?
Dacă nu aș fi învățat de la școală că
Pământul este rotund, ce aș fi gândit despre Pământ că este? De ce m-ar fi
interesat ce formă are sau până unde ține?
Înainte să încep a învăța de la persoane
abilitate (sic) adică educatori, învățători, profesori, cred că întrebam pe
oricine era lângă mine în momentul în care doream să aflu ceva. Dar înainte de
a începe să întreb pe alții, cum procedam? Probabil observam. Priveam,
miroseam, gustam, atingeam. Cunoșteam realitatea luând contact direct cu ea. Și
atunci au apărut primele interdicții: nu pune mâna; nu face; nu drege; nu ai
voie să…; nu este bine să…; nu trebuie să … .
Dar chiar și înainte de a înțelege aceste
interdicții, a trebuit să învăț limbajul, cuvintele, exprimarea orală. La
început am ascultat și am făcut ceea ce mi s-a spus, iar apoi s-a născut
întrebarea: DE CE?
Am fost învățat despre alb și despre
negru. Albul era doar alb și negrul era doar negru. Trăiam în socialism și
socialismul era bun iar capitalismul era rău. Apoi am aflat că albul era de
fapt negru, iar negrul este de fapt alb. Trăiesc în plin capitalism și aflu că
doar capitalismul este bun, iar comunismul rău.
Mai aflu că nu există doar alb și negru,
mai este și calea de mijloc, adică gri-ul. Iar griul are nuanțe, numeroase
nuanțe, între alb și negru.
Și de fiecare dată, am crezut ceea ce mi
s-a spus. Pentru că întotdeauna erau persoane avizate, recunoscute,
specialiști, cercetători, analiști, profesionaliști recunoscuți și renumiți
care știau mai bine decât mine. Oricât m-am răzvrătit, fiecare revoltă a mea a
sfârșit invariabil în renunțare, prin a accepta punctul de vedere al celuilalt,
a accepta că realitatea pe care o percepe celălalt este mai reală decât
realitatea mea, așa cum o credeam eu că era. Ori eram neștiutor și am găsit pe
cineva să mă învețe, ori știam, dar s-a găsit cineva să-mi arate că știam
greșit. Și toate revoltele mele au murit înecate în acceptare. Astfel, în timp,
Pământul a început să se transforme pentru mine dintr-un prieten de joacă,
ființă vie, într-o figură geometrică, mai întâi plană, colțuroasă într-una
tridimensională, o sferă, pentru ca mai apoi să devină elipsoid de rotație, dar
în esență doar un obiect mai mult sau mai puțin real, în fapt o proiecție
imaginară, străină mie și ființei mele. Și am ajuns să operez mintal cu
concepte abstracte, din ce în ce mai abstracte, despre care mi se spune că sunt
simple, sau extraordinar de complexe, dar indiferent cum sunt, ele oricum se
află deasupra înțelegerii mele sau sunt extraordinar de simple de înțeles
deoarece au fost deja înțelese în profunzime de către cineva, altcineva decât
mine, iar eu trebuie decât să accept asta și înseamnă că deja am înțeles tot ce
a putut altcineva înțelege până acum pentru că de fapt doar pentru asta s-a
născut, să-mi deslușească mie și altora ca mine înțelesul profund al tuturor
aspectelor pe care altfel, eu nu
le-aș înțelege. Am acceptat și asta și am înțeles tot ce mi s-a explicat.
Totul era perfect.
Până când, am înțeles că îmi devenise
indiferent. Pentru că și eu pot afla. Despre realitate pot afla. Altfel decât
de la alții. De la mine. Prin mine!
Pentru că îmi este indiferentă realitatea
altora. Mai ales a celor pe care nu-i cunosc. Pentru că Pământul a ajuns plin
de realități. Toate obiective. Miliarde de realități, una mai obiectivă decât
alta.
Pot accepta că sunt reale toate, dar mai
pot accepta și altceva: faptul că eu, am propria mea realitate. Pentru că eu
sunt real. Și nu-mi sunt indiferent, dar mă pot accepta pe mine exact așa cum
sunt acum. Și tot astfel cum pot accepta orice realitate despre care nu am
cunoștință, pot accepta orice realitate despre care am cunoștințe!
Sau nu?
Poate că mi-am creat deja propria
realitate, propria lume, propriul Univers, ajutat de cunoștințele dobândite, de
observațiile furnizate de ceea ce văd, aud, sunt, gust, pipăi, gândesc.
Poate că Universul are forma dorințelor
mele.
Este firesc, pentru că ESTE UNIVERSUL MEU!
Sunt eu, cu corpul meu fizic, cu organele
mele de simț, cu mintea mea. Tot ceea ce ajunge la mine, există doar pentru că
eu exist, atât cât eu exist. Tot ceea ce a ajuns la mine, chiar și sub formă de
informație, a primit girul meu pentru a exista, a fost amprentat de mine, mă și
reprezintă, într-o anumită măsură.
La fel se întâmplă și cu tine, cu fiecare
prieten al tău, cu fiecare cunoscut al tău, sau al meu, cu fiecare necunoscut
al nostru. Fiecare la rândul său se folosește de tot ceea ce îl personalizează,
îl individualizează, pentru a-și crea propria lume, propriul Univers, în care
este atât stăpân cât și stăpânit. Și astfel, în această lume în care trăim,
ajung să coexiste simultan, miliarde de lumi. Aceasta este șansa, cât și în egală
măsură, neșansa noastră, a oamenilor. Să trăiască fiecare în propria sa lume,
în propriul său Univers. Paralel cu toate celelalte Universuri create de către
ceilalți semeni ai noștri. Pentru că cel mai greu este să acceptăm și să ne
acceptăm cu adevărat, reali, unici, totali, întregi, pe noi înșine și pe
ceilalți. Pentru că suntem dispuși să acceptăm orice dacă pare să servească
scopurilor, intereselor noastre mai ales în măsura în care nu ne afectează
direct și imediat.
Încep a mă pregăti să accept.
Că pot influența realitatea, că pot
schimba într-o oarecare măsură lumea în care trăiesc și exist, dinspre mine
adică dinspre interior, începând cu lumea mea interioară, cu Universul meu
interior. Doar asta fac de când m-am născut. Dar de data asta, sunt hotărât
să-mi acord mai mult credit și să fac loc în universul meu, întregului Univers
așa cum este, așa cum sunt!
